Scena va prezenta interiorul unei case mărișoare, într-o curte cu multe lucruri înghesuite fără gust: saci- de hârtie și de iută, unii plini cu praf de mălai galben; pungi- de plastic și de hârtie, unele mirosind a macrou congelat ori a pastă de mici; lăzi- de plastic, cu urme de fructe storcite, de lemn, mânjite cu uleiuri și zămi. Cuvântul “zămi”, foarte rar folosit de public, va fi proiectat, cu lasere roz, pe tavanul boltit al sălii, schimbându-și mărimea, forma și culoarea ca la un miting electoral. Mai mult, toate biletele, la momentul verificării, vor fi trecute prin mănușile mirosind a pește ieftin pe care le au plasatorii în mâini. Camera e curată, dar lumina slabă o face să pară prăfuită și tristă. Cu perdele, mileuri, cutii goale de săpun Fa și Rexona, bibelouri cu ciobănițe și bătrâni înțelepți, cu toiege îndoite sus, casete cu muzică populară și mulinete de undiță, strălucitoare. La o masă mare, ce se poate face și mai mare, dacă ai oaspeți, dar ei n-au întins-o niciodată, că n-a venit nimeni pe la ei, decât o dată, așa, de probă, stau un bărbat și o femeie. Bărbatul e în vârstă, cu fața obosită și cutată insistent; păr alb, început de Parkinson. Ea e dolofană, mult mai tânără, cu buzele în roșu aprins, cu fustă și flaner legat cu cordon peste mijloc. Miroase a parfum. Spectatorii simt parfumul, că se pulverizează prin găurile de aer condiționat. Unii nu rezistă: se fac galbeni și ies tușind, roșii. În stradă, încă miros a macrou prins în apele nordului. Femeia n-are stare; se mișcă mereu, frecându-și fundul pe marginea scaunului, trosnindu-și degetele și reținându-și o încântare. Bărbatul e obosit, fâstâcit și resemnat; pozează firescul, dar nu-i iese. Spectatorii văd că nu-i iese.  Fără nicio replică rostită, acum se încheie prima scenă; cade cortina. Printre rânduri se servesc semințe de floarea-soarelui; cei care primesc și încep să ronțăie sunt scoși, după cinci minute, din sală. Li se dă un șut în noada curului; nu li se dau banii înapoi. Politica teatrului, tipărită cu litere mărunte pe spatele biletelor, nu are milă pentru cei fără simțul tragicului.

Te rog, tu ai zis să mă duc. Nu vreau să…

Auzi, dragă, nu e nicio problemă. Tuși mult. E un prieten de-al meu, dă la bere. Io sunt un om destupat la cap, și… Înțelegi. De fapt, m-am gândit la asta dă la-nceput… Așa, moș cum sunt, vreau să am grijă de tine, înțelegi…

Înțeleg… Tuși, dar mai puțin.

Înțelegi… Nu mai tuși. Schimbă pe alt canal, dar tot cu sport.

Pe muzica din „From Adam to Eve”, de Nigel Kennedy, din tavan cad bilețele, ca niște manifeste turnate de avioanele inamice, în care li se explică spectatorilor despre ce este vorba. Oricum, înțeleseseră, că doar nu sunt proști. Cade cortina, sfârșit. La ieșire, se dau funii și flacoane cu otravă. Într-o urnă mare, exact la coborârea în stradă, fiecare pune una sau alta. În funcție de cum votează spectatorii, el se va spânzura, în mijlocul scenei, de lustră, deasupra mesei, cu picioarele îndoite, sau se va otrăvi stând pe scaun, cuminte, cu televizorul pe un meci în reluare și cu o sticlă de whisky, pe jumătate cu țuică de corcodușe, alături. A doua zi, spectatorii primesc, în plic, o fotografie cu deznodământul. Tot acolo, o scrisoare în care se face un necrolog pentru actor și se mulțumește tuturor pentru implicarea în susținerea sentimentului tragic al existenței.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s