Seara 1.

Decorul imită intersecția madrilenă din Avenida America 2: blocuri, zgomot, pietoni, miros de cornuri cu ciocolată. Sala de teatru este o hală mare, cu scena, un podium dreptunghiular, în centru. Spectatorii au în mâini mașinuțe de jucărie, de toate formele/ culorile/ modelele; aleargă toți, ca într-un viespar, de colo până colo. Unii bâzâie, alții zic ni-noo, ni-noo. Râd, se prostesc. În foaia semnată la cumpărarea biletelor s-a specificat clar: nu au voie să se atingă, nu au voie să se oprească! Pe scenă intră, dintr-o ușă deschisă în podea, un om fără mâini, cu buzele capsate. Bărbat înalt, atletic, cu mustață. Are maieu și se vede că i-au fost amputate; urma tăieturilor s-a cicatrizat bine: vindecată uniform, bronzată, strălucește. Lumea din sală încetinește, consternată. El începe să se plimbe printre ei, de gât c-un lighenaș de tablă pe care, cu o vopsea ce pare ojă, scrie AJUTAȚI. Unul pune, la mobil, Stairway to haven. Când lumea e gata să se oprească, halucinată,  din difuzoare se fluieră a atenționare; încet, spectatorii își reiau bucuria: se aleargă unii pe alții, închipuie raliuri. Cel fără mâini trece peste traseele lor închipuite și se milogește gemând sinistru. La dunga unui perete, se scarpină pe spate și pe frunte. Un domn, ca apucat, îl ia pe umeri, deodată, și fuge cu el spre ieșire, urlând; șchiopătă. Este prins, sunt prinși; sunt duși amândoi. Sună ¡Baila, morena!, de Julio Iglesias.

Cursele de mașinuțe continuă, de jos vine altul, tot fără brațe, tot cu gura cusută. Rănile îi sunt vindecate frumos, poate că doar un pic mai noi, poate că doar un pic mai noi. Spectacolul se termină curând, fără alte incidente. Mașinuțele sunt incluse în preț, suvenir. Se iese ordonat, toți sunt foarte nădușiți și descheiați la cămăși; doamnele au evantaie. În fața teatrului este ridicată o ghilotină; pentru încă zece euro poți cumpăra un manechin din plastic pe care să îl execuți. Mulți preferă să își facă și selfie-uri.

Seara 2.

Decorurile sugerează intersecția mare din fața Las cuatro torres, Madrid. Plouă, șapte dimineața. Actori cu fețele acoperite de măști galbene, înfipți în machete de mașini scumpe, interpretează un obișnuit ambuteiaj de la începutul săptămânii. O echipă de șase figuranți pun în mișcare o fantastică furgonetă ce cară ouă proaspete. Întuneric, claxoane, înjurături. Înjurăturile sunt scrise în program, iar spectatorii le citesc de acolo, în funcție de numărul trimis, printr-un e-mail, fiecăruia: citesc mesajul, caută înjurătura, își mută privirea spre scenă, din nou. În dreapta, pe trotuar, un copil bate la tobe: cutii de carton, o găleată de tablă, alta de plastic, de lavabilă. Are trening Joma, teniși, fâș, capul gol. Celălalt, doar în șosete, doar c-o cămașă, dârdâind; imită pe Jose Carreras, c-o voce de lăutar, interpretând, de pe ghiveciul de beton al unui arbust adus de pe Marte, Canción al árbol del olvido, de Ginastera. Cântă live, pot fi auziți în sală. Cei care au bilete premium folosesc propriile căști pentru a se bucura de o variantă originală, stereo, remasterizată anul trecut. Al treilea membru al bandei merge printre mașini, c-un pahar de Starbucks, așteptând bani. Oprește lângă geamul șoferilor și-și arată, cu degetul, insistent și sinistru, gura: îi este foame. Melomanii se dau jos, indignați, și-l bat pe toboșar. Spectatorilor li se explică, prin mesaje intrate pe smartphones, motivele: este o impietate să înlocuiești un pian cu tobe făcute din gunoaie!

În contul scris pe spatele biletului, se pot face donații; dacă se atinge milionul, regizorul, exaltat, intră pe scenă și strigă Bingo!, iar cerșetorii sunt angajați, ca vedete, la o mare operă de stat dintr-o mare capitală a unei țări mari, iubitoare de cultură. Spectatorii primesc acasă, după câteva zile, o scrisoare cu povestea de succes a cerșetorilor, poze din acel oraș, trei autografe.

Dacă nu se strâng banii, interpretul dârdâie fantastic, din ce în ce mai tare, până la dezintegrare. Dezintegrarea se petrece precedată de un o alarmă care dă, tuturor, treizeci de secunde pentru a fugi de acolo. Explozia cerșetorului se face și pe fondul unei îndepărtări exagerate de partitura originală: o apucă, haotic, spre note din ce în ce mai acute, cu acorduri din ce în mai disonante, insuportabile, fără vreo legătură cu foamea, ci, spun cercetătorii britanici, cu nebunia cauzată de intoleranță, extremism și fobie socială.

Seara 3.

Sunt aceiași spectatori ca în celelalte două seri. De data asta sună, fără oprire și la volum maxim, Bitter sweet symphony, versiunea extinsă, de aproape opt minute. Nimeni nu aude pe nimeni, cei premium își folosesc căștile pentru a se proteja de zgomot. Ceilalți ies cu auzul diminuat, un pic surzi pe viață. Actorii închipuiesc tot o intersecție, dar banală, neaglomerată, în plin soare de iulie. Torid, lumina cade perpendicular, străpunge și fierbe. Cerșetorii sunt bărbați copți bine, cu fețe nebărbierite și arse, cu cearcăne și buze pârlite. În colțul gurii au cași, de sete și oboseală. Șlapi, picioare murdare; miros a hoit. Spectatorii din primele rânduri își pun măști, primite la intrare, dau cu parfum și pornesc niște ventilatoare ce împing aerul spre tavanul scenei largi. Cerșetorii spală parbrize: dau cu apa albastră dintr-o sticlă cu găuri, freacă și șterg repede, c-o unealtă ieftină. Actorii se feresc, fug: cum nu au parbrize de-adevăratelea, li se stropește și li se spală fețele, ochii. Au, la piept, cutii de tablă, cu bluetooth  și softuri; spectatorii aruncă monezi (tot cu bluetooth, tot cu softuri și senzori); pot vedea punctajul la care au ajuns, nimerind, pe telefoane, pe ceasurile smart. Unii sunt mai sensibili, plâng ca proștii; sunt scoși repede, îndoiți de la mijloc, de niște figuranți care seamănă cu regizorul.

(Cerșetorii nu vor strânge nimic; vor fi agățați deasupra scenei, se vor usca înceta, vor muri de foame. Lacrimile spectatorilor vor acumula, sub ei, un lac, o apă dulce în care vor crește știuci; din cerșetorii morți cad vietăți mici, inelate, cu care se hrănesc peștii răpitori. Știucile vor fi puse pe masă la o sindrofie, finanțată de forurile superioare ale statului, în sprijinul artei, al culturalizării maselor proletare.)

Încet, haosul cuprinde sala, piesa se transformă într-un cazinou, într-o sală de jocuri. Spectatorii se laudă cu punctajul de pe ecrane, ies. Afară se trezesc într-un țarc mare; pe un cub uriaș, de fier, regizorul o imită pe Estrella Morente; face playback la A que niegas el delirio. Sonorizarea este bună, lumea ascultă înmărmurită, pătrunsă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s