sufletul meu nu locuiește cu mine
locuiește pe blocuri/ la soare
urc la el zilnic/ să reglăm antene de țeavă
le mișcăm nițel/ legăm niște fire de cupru
oamenii din apartamente prind sârbii/ bulgarii
pot vedea un meci din șaisprezecimi
sufletul meu locuiește la etajul de sus
dedesubt sunt câteva zeci de camere goale/ stă puțină lume acolo
liftul nu merge/ casa scării e rece/ de ciment gol
unele becuri sunt sparte/ sau mici verzi cu forme ciudate
prin luminator/ merge în sus/ merge în jos/ vântul
în tot orașul acesta gunoiul se aruncă pe tuburi
pe niște goluri mizere făcute-n pereți
se strânge jos/ se face mult
fiecare scară de bloc miroase într-un fel foarte unic
pute mai dulce/ pute mai acru/ a otravă de șoareci
a vopsea ori ulei de transformator
dar scara noastră nu/ definitiv nu
ea nu are gunoaie/ nu are mirosuri
vecinii consumă doar esențialuri/ în proporții exacte
ei asimilează total și fără deșeuri
par ceva rar/ elitiști/ niște monștri aseptici
în urcarea mea spre întâlnirea cu mine
locatarii mă privesc prin vizoare/ din casă
curați și absenți/ cu capoate
eu urc
la etajul trei miroase a carne prăjită
ascult pe la uși/ incredul și atent
se aude clar/ nu mă pot înșela
cum se rostogolesc
boabe de mei
într-o cușcă de păsări
