amintește-ți
iubito
de captivitatea din beciuri
cred că pe noi ne-a salvat
privirea îndreptată hipnotic mereu spre ieșire
trecuse mult/ trecuse mult
îmi uitasem chipul
îți uitasem chipul
ca de apă erau
mâinile tale
/ gelatinoase
tu îmi șopteai grandilocvent într-o limbă străină
liniștit liniștit/ există speranță
va mai fi viind o lumină afară
ce ne așteaptă
taci
să nu speriem mâna ce intră aici
și lipește semințe pe ușă
și eu mă lipeam de pereți
mintea mi-o puneam
să privească în jur/ să ordoneze
întunericuri
Ce mâini frumoase!
Liniștea lor mă face să spun asta ! Și speranța din gânduri!
Știți prea bine, dacă sămânța nu ar muri, am trăi degeaba!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta îmi place în mod special…
ApreciazăApreciază
Mă consolați, mulțumesc! N-am puterea de a mesteca la nesfârșit o idee căreia nu reușesc, totuși, să-i dau o formă acceptabilă; până la urmă îi dau drumul așa, cum o fi, doar să scap. Ca acum.
ApreciazăApreciază
Cred că ideile care urlă să iasă la lumină intempestiv și neapărat vin cu forma predefinită și predestinată. Am observat că eu revin la cuvântul care mi-a venit prima dată în gând. Primjl gând, pe nemestecate, e cel onest, cel potrivit.
ApreciazăApreciat de 1 persoană