Radioactiv

Avea un ceas electronic pe biroul la care scria, la picioarele patului îngust. Cub, cu lumini galbene, clare. Se trezea de câteva ori pe noapte să se uite la el, arcuindu-și spinarea, întorcându-și gâtul, calculând cât mai are până la sculare, și asta îl enerva teribil. Nu se putea dezobișnui. I se părea ciudat că e în stare să calculeze atât de precis și de corect în mijlocul somnului: mai am patru ore și cinci zeci și două de minute; mai am trei ore și treizeci și unu de minute; mai am un sfert de oră; doamne, odihnește-mă; doamne, odihnește-mă; doamne, odihnește-mă! Când suna ceasul, era treaz, pe spate, așteptând.

În noaptea aceea fusese altfel, dormise continuu. Se trezise doar cu puțin înainte de-a trebui să se ridice, și atunci pentru că visase urât și i se păruse că se mișcă patul. Prostii!, gândise; în centrul Spaniei nu sunt cutremure, ¡vamos! Pe marginea patului, singur, înainte de-a se închina, rămăsese cu ochii țintiți spre fereastră, încercând să-și amintească ce visase. Dădu perdeaua, ridică storurile. Acum avea dorința de-a confirma că, afară, în buza acelei zile noi, totul curge cum știa el că trebuie să curgă toate cele. Afară era ceață, ploua mărunt, bătea un vânt ascuns, făcut vizibil doar de stropii care se turteau pe geamurile blocului. Visase o minge mare de foc, albă, pufoasă, crescândă, pesemne o explozie uriașă. Sentimentul era acela de imposibil să se întâmple, de incredibil. Îi părea teribil de rău; era cuprins, în somn, de o mare tristețe. Un leșin al ființei, un abandon fără nădejde. Se prăbușea în el, se stingea de necazul pieirii.

Pe zi, la pauza de masă, văzu că ploaia trecuse și venise calima. Era o zi de calima, nisipul venise mult, dinspre Maroc, dinspre Sahara. Un vânt cald, venit dinspre sud. Ca o prevestire ce-ți înghesuie sufletul, ziua aceea era plină de pulberi; un nisip căzând și crescând ca zăpada; galben, dens, vâscos, insidios și tenace. Ești obișnuit ca soarele să reapară; numai calima are puterea aceasta de-a te face să nu mai crezi  probabil un alt cer albastru, un alt cer albastru, își repeta obsedant, ca pentru un text ce trebuie recitat înaintea unui public. Sufocarea nisipului ce punea o pătură galbenă deasupra capetelor, deasupra blocurilor, părea, de fiecare dată, definitivă. Tăria îi venea din galbenul ei ca de mort, ca de mortăciune culcată pe lume. Zici că soarele o să se vadă din nou, să apară din nou soarele e cel mai normal lucru; dar nu, nu e, cine a zis…

După-amiază, apoi, tuși mult; merse de multe ori la baie: cu picioarele urcate pe capacul veceului, căută să tragă mult aer în piept, să respire bine prin crăpătura ferestrei cu geam mat, gri, de la fabrică. Uita mereu de întunericul roșiatic de afară și-și făcea și mai rău. Transpira, strângea ochii încercând să strivească amintirea acelui balon de săpun mare cât a patra parte de cer, o irumpere a extincției.

O irumpere a extincției!

Drumul spre casă era lung, traversa o câmpie. Spre sud se vedeau munții: joși, goi, jalnici. Nu s-ar ascunde niciun partizan sau ceva, gândea mereu când trecea pe aici; n-are unde. Cobora spre N110; în intersecția asta se întâmplau des accidente. De ce n-or face un giratoriu, își zicea. Puseseră praguri înalte, triple, și cam atât. Dă-i dracu; Doamne, iartă-mă. Proști; nu vrea nimeni să facă o treabă bună, să ne placă și nouă, să fim și noi mulțumiți…! Trecu de intersecția cu N110, coborî în viteză spre El Espinar. Îl dureau șalele, îl dureau picioarele, îl durea între umeri, îl durea gâtul. Era obosit. Îl dureau și tălpile, călcâiele. Îi era sete, ar fi băut bere. Fermele de porci băgau în mașină un miros negru, de neșters, de netrecut.

Aproape de Los Angeles de El Espinar, mașina începu să claxoneze, să stropească parbrizul, să dea din ștergătoare și să clipească din faruri. O trecu pe neutru, frână încet, se lipi de marginea drumului și opri. Așa făcea de când o cumpărase. Trebuia doar să cobori și să dai o palmă în capacul unei cutii negre de plastic, de lângă bateria cu forme ciudate, în care se aflau siguranțele și un calculator capricios. Mă-ta, fraier de contact imperfect; mă-ta de centralită, ¡joder! Mergeai, apoi, câteva zile sau câteva săptămâni fără nicio problemă. Apoi, iar îi dădeai o palmă, își revenea și-ți vedeai de treabă; apoi, ea înnebunea iarăși, tu o reglai când nervos, când blazat. Făcu, și acum, la fel. Viața mărșăluiește, mărșăluiește, mărșăluiește, ce treabă ai tu! De data asta nu mearsă. Încercă de o mie de ori apoi, nervos, își zise că trebuie să sune după o platformă. Telefonul era mut, pierdut, orb, nu funcționa în nicio direcție.

Trecură niște iepuri, mulți, un cârd, fugind peste benzile autostrăzii. Trosni ceva, ca un pin mare care se frânge. Săriră broaște, căzu o piatră mică, jos, la marginea șanțului, lângă pantofii lui sport, negru cu roșu, mișcându-se haotic, absurd, parcă în sus.

Tresări. Dinspre sud, dinspre Madrid, se ridică o minge mare, albă, lăptoasă, de lumină și fum, acoperind parcă a patra parte din cer. O minge mare de foc, albă, pufoasă, crescândă, pesemne o explozie uriașă. Nisipul din aer se topi ca o sticlă, fu împinsă împrejur și lăsă, pentru două secunde, să se vadă un cer clar, albastru, senin, luminos.

El înțeleasă.

El se întristă brusc, strivindu-și între ele buzele. El se întristă, rămase ca împietrit. Un  sentiment de imposibil să se întâmple, de incredibil. Îi păru teribil de rău; fu cuprins de un leșin al ființei, de un abandon fără nădejde. Se prăbuși în el, se stinse de necazul pieirii. Cu spatele palmei stângi pusă la spate, pe șale, ridică mâna dreaptă; îi dăduseră lacrimile; începu să joace, să joace, alandala, parcă o sârbă, murmurând mâinile tale m-au făcut și m-au zidit, mâinile tale m-au făcut și m-au zidit, mâinile tale m-au făcut și m-au zidit.  Din spate lovi o altă lumină, gălbuie, a mortăciune. Se întoarse; peste degetele răsfirate ale mâinii drepte ce-o ridicase începu să vină o căldură mare, mare, mare.

%d blogeri au apreciat: