noaptea gările de tren sunt lipsite de zgomot oamenii se ascund unii de alții tristețea se trăiește promiscuu din când în când pe hora unirii sau pe marșul lui iancu difuzoarele de deasupra anunță suntem într-o gară tovarăși încă se pleacă încă se vine prefăceți-vă deci fericiți ce naiba

pândarii de noapte trăiesc în coverci făcute pe câmpuri păzesc roșiile castraveții porumbul și să nu vină moartea peste cei de acasă soarta lor atârnă de producția la hectar își taie venele pe tură și picură sânge la rădăcini legumele cresc se obțin recolte record cei rămași în sat pot trăi veșnic și mâine

mie îmi pare că poeții toți sunt niște masculi alfa cuvintele  pe care nu le-au trăit  niciodată sunt trimise în față sunt cuvinte slabe necunoscute fără vlagă și nerv stafii cărora cu greu li se mai recunoaște azi existența în dex în mijloc de tot stau cuvintele mari fapte importante le știi după ghiare după…

despre lumină oamenii lozăsc în afara legilor fizicii nu se înțeleg/ de exemplu chestiuni foarte simple/ cum ar fi strălucirea unor fire de iarbă deci/ nu se cunoaște sigur aproape nimic despre natura cea mai intrinsecă a acestor înalte a acestor subțiri și uscate fire de iarbă de pe marginea drumului oamenii sunt obișnuiți ca…

ia zi-mi nu ți se face și ție câteodată dor de cele mai simple lucruri din lume e ca și când ai tot vrea să-ți ridici o bucătărie de vară c-o prispă micuță pătrată pe care încet să dormi noaptea dar tu te trezești mai apoi nădușit zbuciumat și spui răgușit bă fraților ascultați la…

păi noi suntem pești de apă sărată noi suntem pești din apele dulci păi noi ieșim uneori pe uscat să vânăm caprele negre păi noi ieșim uneori din bulboane să vânăm antilope

aruncam lipii maro de pe mal pe verdele bălții o baltă întinsă era piatra sărea de n ori și murea apoi înecată odată cu-azvârlitura ne pleca mâna ne plecau ochii ne goleam așa pe de-a-ntregul ca o căpistere râcâită bine de coaje cei mai buni dintre noi profețeau apoi pe potecă declamau precum Platon mai-ncales…

oamenii încep ca să își puie dinți unii își pun dinții din față alții își repară măsele cel mai rău e de cei care au gingiile tari ca o copită de iapă au ros așa în carne la poame și sensuri acuma echipe întregi de bărbați și femei umblă să le râcâie bătătura

lucrurile cele mai din adânc au o lege a lor cuantică atunci când vorbești/ despre ele pălesc se-mpuținează/ și mor

țara mea este o țară mică e doar o miriște întinsă un prund cu corcoduși într-un colț niște gugustuci care cântă câteva babe îmbrăcate în negru de deasupra ne-ndeasă domol un cer pustiit ca de-o vară țara mea e o țară perfectă eu definitiv sunt născut sunt zidit în limba lui sorescu

s-au pierdut tratatele toate despre cum se face mai potrivit tescovina pe mine m-au hrănit mai apoi cu suc de la dozatorul din capătul străzii îmi plăcea unul albicios de-ananas lumea cumpăra în bidoane mari cu capac ca-n pragul unei secete ce aprinde păduri ce aprinde păduri ce aprinde păduri

am ars într-o zi vreo paișpe icoane le-am pus eu dintr-odată pe foc umplutu-s-a casa întreagă de căldură mireasmă și fum un albastru așa ca de prună un albastru așa ca de țuici

păi să-i luăm ochii din cap ei și-au zis și mi-au luat ochii din cap erau niște ochi ce văzuseră multe. nu știu nunți rochii și pajiști copii ferice de cel ce-mi va primi ochii ziceam eu dintr-un colț. fără vreo osteneală de-acum înainte va vedea bine păi să-i luăm și plămânii au zis și…

caso căsuțo căsoaio o să mă las îndrăgostit și de tine inima-mi s-a lipit totdeauna de locuri de oameni de lucruri din satul acesta nu am putut ca să plec niciodată să mă îngropi în grădinița din spatele casei muiere

am amețit când m-am uitat înapoi mersesem mult mult în neștire și-acum printre niște pereți făcuți ca din linii de ceață mă vedeam singur se pare că și eu trec prin criza bărbatului de patruj de ani văd nebunia lumii și-mi zic e pierdut totul deja frate totul deja și când a fost ca să…

mi s-a părut părinte că te văz prin curtea unui spital de nebuni ochii ți-erau transparenți parcă atunci și prin ei în spatele capului foarte lipite de ceafă agățate răsfirate ți se vedeau gânduri multe toate mărunte și moi ca niște boabe de fasole nefiartă se făcea mai apoi că îmi zici îndrăgostitu-m-am copile de…

eu nu am văzut niciodată pe nimeni murind ori tocmai trecând pe lumea cealaltă știi muribunzii mereu îți lasă ție drept moștenire privirea din urmă a lor ca o apă cu gust de stătut și de rece asta-mi aduce aminte de ursu un câine mărunt într-un galben sătul de culoare cumva a aflat că plecăm…

nici nu m-au lăsat să stau jos am mâncat așa din picioare și le-am suportat privirile multe sunt străin sunt străin m-au pus ca să strig eu mi-am scrijelit asta pe oase cu dintele rămas înfipt în bucata de pâine mă aștepta un înger la ușă mi-a întins șervețele de plâns care miroseau a ierburi…

m-am așezat m-am culcat m-am întins sunt convins că pot ca să mor dacă renunț cu toată puterea la mine în fond ce altceva mă ține în viață decât simpla și inconștienta mea voință de-a trăi așa că mă lepăd de mine mă lepăd de mine mă lepăd de mine întâi o s-adorm și-apoi legăturile…

în curtea unui spital de nebuni un bărbat c-o sticlă de pepsi în mână îmi zice or să m-omoare aci închis ca un câine io na am rămas cu gura căscată și mi-am împins mai departe căruciorul albastru de împărțitor de ouă și n-am avut tăria să zic rezistă iubitule rezistă iubitule poate că tocmai…

câteva milioane de făgăduințe nu mi le-am putut ține desăvârșit săpat-am apoi adâncuri în carne ca să-mi scot o țepușă dar lasă-m-acum să resuflu nițel sunt ostenit pe de-a-ntregul

cum mintea mea umblă pe străzi desfăcută la șliț unii chiar au putut ca să-mi vadă goliciunea câtorva poezii

Doamne Iisuse Hristoase nu nu așa ci doamne iisuse hristoase fiul lui dumnezeu îți mulțumesc pentru toate sunt bucuros foarte că mă lași să te scriu cu literă mică ești bun ești aproape și aștepți după colț nu ca un zeu ci ca un câine flămând bucuros de chemarea abia mișcată din ochi a stăpânului…

păi am pierdut și anul acesta răsăritul din pământ al primăverii uitat printre griji și umblat îndelung cu treburi pe dealuri n-am mai simțit cum pământul își stoarce sufletul în mâini ca să picure din el sevă pentru copaci pentru pădure pentru duzi iarbă și laptele cucului mugurii au plesnit în liniște și nebăgați vreunul…

unele ferestre sunt mici multe alte ferestre sunt mari prin toate-n încăperi intră lumină e ca o pastă fierbinte şi rece rămâne aici persistentă trecând prin lucruri şi oameni vindecându-le rostul întregindu-le forma

doamne cât de ostenit mi-s mă întind aici lângă șanț lângă drum aproape de gard zăpușeala ăstei veri fără picătură de ploaie a descojit casele toate a surpat ziduri și a gonit oameni eu stau aici liniștit ca să mă-ncarc cu putere când o să mă scol o să-nverzesc pretutindeni ș-o să zidesc lumea întreagă…

domnilor mi-au zis copiii pe drum în satul meu dintr-o luncă hai bă pavele să facem muma ploii că e vară târzie și n-am mai văzut un strop dă când dumnezău a-necat lumea întreagă demult știm noi să tot fie fix câteva mii de ani da ce ie aia muma ploii am întrebat ridicând din…

îmbătrânește-mă doamne odată am zis fața mea e prea ca de prunci și privirea-mi pare să vadă încă prea multe din lumea d-aici mersul mi-e țanțoș săltând voinicește văd că abia fața cutată și părul albit le spun celorlalți că și eu sunt de-al lor și eu am zis mereu cu tărie că timpul are…

frate mă aşteaptă sau nu lumina unde se termină beuca mă întreb încontinuu căci văd cum până şi vântul îşi zgârie carnea grăbind spre nainte printre vârfetele reci din pădure

aerul tot cade spre pământ în picături mari ca de ploaie m-am învățat să trăiesc precum o șopârlă ținându-mi răsuflarea cu greu de la o boabă la alta

toate păcatele te mănâncă pe dinăuntru am crezu că șerpii sunt vegetarieni se încolăcesc în jurul ierbii până storc de acolo poate că laptele cucului pe care-l beau cu gura căscată spre cer dar nu

eu și acum aștept la capu locului moleșit de căldură să-mi treacă zilele toate un cocean de porumb învelit în ziarul scânteia a fost pus ca dop în damigeana-aceasta nămolită a fericitei mele nedumeriri

lumea toată a ajuns de nesuportat  fericiți sunt cei cărora le este lipsă de domnul  s-a zis păcatele dor îmi vine totuși așa de greu să mă despart  de  închegarea aceasta care nu este cum fusese menită să fie

știu că de la tine vin culorile  fericitule mă întind pe pământ cu mâinile spre nainte  renunțând la tot  până și la a mă preda cu totul ție  -ndurate

acum știu și eu că psaltirea domnilor se citește-n picioare de fapt orice poezie trebuie citită stând drept pentru ca întregul adevăr care vine din ea să-ți facă picioarele grele și fuga de ce nu știi că trebuie să te faci să devină cu neputință așa cum așa cum așa cum

doamne zilele vieții mele pline de datorii iartă-mi-le n-am putut să înfrâng lumea aceasta luptele mele se văd în pieile fețișoarei mele mor zdrobit mor călcat în picioare ca țăstul din vatră dar câștigat într-un fel mai înalt decât toți plopii cei vechi de la marginea satului

în universul acesta proclamat infinit se va găsi și pentru tine preablândule un loc destul de departe îmi vine să zic destul de ferit de nepăsarea bieților oameni și am auzit că două infinituri nu se întâlnesc totuși nicicând împinse în direcții opuse de o bună uitare ce vindecă toate

lui nichita i te-ai descoperit drept cubul perfect ciobit la un colț singurătății mele doamne i te-ai ascuns și nicio formă cât de cât geometrică nu se vede dincolo de acoperișul surpat al zileleor mele preastrâmbe

ce bine și-a spus pe marginea gropii tocmai săpate o să mor zicând ceva rugăciuni și făcându-mi prieteni doamne plângea la sfârșit am mâncat înaintea ta cu unghiile mari și pline de mizerii iertare iertare iertare

doamne tu care știi toate tu știi că nu te iubesc nu te iubesc așa cum aș putea iubi o cană frumoasă nu te iubesc cum iubesc lumina cea caldă din casă ochii din cap doamne și copiii ce mi i-ai dat îi iubesc mai mult decât pe tine dar vezi că numai de tine…

am rămas fără ochi am rămas fără chip călcând ca în străchini spre bezna ce-o văd spre în margini  împins de lumina ce-aleargă nebunește din urmă

soarele m-a privit alb toată ziua tânăr cu barbă cuminte așezat pe-această scară de bloc cu paharul de cerșit înainte plimbându-și maturitatea pe trotuar oamenii au făcut să fie ca și când soarele ar fi clipit rar bătând între ele două pleoape ca două monede infime odihnit desăvârșit în această lumină sunt nevoit totuși să…

nu-ți număra deci poeziile cum și-a numărat David poporul chiar dacă n-o să faci lepră și n-o să-ți moară niciun cuvânt pocăința de după te va durea de parcă te-ai naște iară și iară cu greu de parcă te-ai naște iară și iară în chinuri

vântul a înghesuit într-un colț toată lumina ce intra abundent pe fereastră strălucea atât de puternic  și din cauza ei totul a devenit de nevăzut în cei treisprezece metri pătrați ai camerei mele

mi-au aruncat la gunoi fotoliul în care stând am scris câteva poezii ceva din lumina aceea se va fi scurgând smerit și pe străzile-acestea cu mult mai înguste de-acum

tataie al meu dumnezeu să-l odihnească printre sfinții cei buni s-a pogorât dintr-o dată din cer în mijlocul acestui oraș cu totul amnezic a venit cu căruța normal ca orice om de la țară biciușca și-a lăsat-o prinsă-ntr-o loitră și când s-a dat jos bucuros a luat cu el numai coasa bătută bine-nainte madridul acesta…

au început să îmi moară  oamenii de aproape  și rădăcinile mele atunci se vor fi mutând  încet  încet de nestăvilit pe lumea ailaltă

ce prostie să mă rog să nu piară frumusețea din lume îngrozit că sunt martor la sfârșitul acesta al lumii m-am găsit pe mine rătăcind și uitat printre ceea ce un era nicidecum menit ca să fie

peste pământ s-a lăsat un întuneric lăptos ca o ceață înaltă ori ca un fum de dup-un război ce a cuprins lumea întreagă nemaiavând umbră oamenii au început dintr-odată să caute soarele înecați cu totul în praf și-au dorit cu ardoare să vadă mai bine

dă-mi un loc al meu Doamne îngrădit din toate cele o mie de laturi cu cotloane-nsorite și ferite de vânt cu liniște multă și bine-nchegat pe la colțuri să pot s-ațipesc fără frică și să mă scol mulțumit ca un țăran oarecare dintr-o câmpie-nverzită

mi-e teamă că vom arde cu totul sau nu mi-e teamă că vor arde toate rândurile scrise vreodată de mine în lumea aceasta eu n-am lăsat nicio urmă și nici încropirile mele n-au lăsat vreo urmă în mine le țin pe toate captive închise-n cutii dacă ele dispar voi fi un poet care n-a scris…

în urma mea n-o să rămână nimic viața aceasta urâtă și rea a pârjolit totul în cel mai bun caz eu însumi îmi voi aminti de mine însumi încercând să transform alergatul în cerc într-o spirală perfectă

mănâncă din când în când din pomul însingurării a zis dumnezeu de toţi pomii ceilalţi e musai să fugi dar caută-l caută-l pe acesta până când vei vedea că a început să crească năuntru-ți atunci n-o să mai trebuiască să călătoreşti decât spre în tine consumându-te deci te vei face treptat ceva numai bun de…

mergi încet ca să nu prăpădeşti cafeaua mi-am zis mergi încet îmi zic mai mereu neatent cum eşti vei strica poate ceva mai frumos decât tine bine bine aud mă fac mic mă fac nevăzut şi privesc cuminte spre lumea ce trece

ochii mei nu se odihnesc niciodată când nu se mişcă ciudat sub ploapele ce dorm ochii mei privesc spre miezul cel cald şi pururea născător al sufletului

dacă lumina toată ar fi ca apa o străpungere oricât de mică a zidurilor sau o spărtură cea mai mică spărtură ar fi de-ajuns pentru ca încet într-un timp t întregul gol întreaga cameră să se umple ca un bazin imens de lumină încet definitiv târându-se mulându-se pe potriva oricărui contur ca o apă iată…

credeți-mă dragilor stau ca un moș într-un scaun la geam nu văd nu sunt văzut soarele doar mă zărește şi cade milostiv și cade luminos peste case de afară pare întuneric înăuntru şi poate că este liniștea mea însă luminează întreaga făptură tot milostiv tot luminos poate chiar mai strălucitor căci şi eu sunt credeți-mă…